În nopţile cu vise, când zâne umblă-ncet,
Mă scutur de-aşternuturi şi-o iau tiptil călare
Pe-un armăsar de foc, năvalnic şi deştept,
Pe-a somnului alee, pe-a dorului cărare.

şi prin păduri de toamnă mă poartă paşii lui,
Văd ochi fircoşi, în frunze se-aud uşoare glasuri.
În veşnicia nopţii, copii ai nimanui
Se-adăpostesc sub coaste de timp închis în ceasuri.

De prin pădure vântul aleargă frunze-n zbor.
Cu glasul lui de tubă, nădejdi pe rând alungă,
Iar calul meu cel trainic ca gându-i de uşor
şi-n noapte se încurcă o coamă gri şi lungă.

Mi-e trupul strâns în ham, sufletu-n aşteptare,
Cu ochiul de cărbune privesc negura-n faţă
“De te-ai trezi tu, Lună, din alba-ţi nepăsare
Scheletelor de arbori să le insufli viaţă!”

Mi-e inima în chingi, şi-a calului strânsoare
Se simte tot mai aprig printre copacii goi
O grea singuratate se-adapă cu ardoare
Din pântecul de iarbă, de noapte şi de foi.

şi dintr-o dată vuiet de spaimă se înalţă,
Un hohot de femeie se varsă în văzduhuri,
Cu capete de morţi copacii se încaltă
Să joace mână-n mână cu diavoli şi cu duhuri.

Cu crengile de oase se prind în jur şi cântă,
Nimic nu mai e viaţă, e totul numai groază.
Deasupra de pădure stă luna goală, mută,
Cu ochiul ei de sticlă drăcescul dans veghează.

O vrăjitoare hâdă cu hribi amari în păr
Se leagănă pe-o creangă cu degete de iască
şi râsul ei isteric aleargă-asurzitor
Prin văgauni de şarpe, în liniştea lumească.

Văpăi din ochi de foc aruncă în nestire,
şi calul meu nechează, se-ndoaie din spinare
şi nu mai ştiu de mult de-i vis sau de-i simţire,
Năpârci cu coadă verde blesteamă la picioare.

Huleşte-n ceas târziu pădurea a pustiu,
şi luna stă de veghe cu faţa-i selenară.
Nu ştii că tot ce noaptea-n pădure nu e viu,
De rogi tu luna, ea viaţa-n mort coboară?

De lacrimi şi de frica obrazul e brăzdat,
şi inima-mi tresare din visul de pădure,
De la icoana veche o candel-am luat
Ca să mă rog ca somnul îndată să mă fure.

Mădălina Ion