Adolescenţa = violenţa? Este vorba oare despre o stare fiziologică, ce i-ar face pe adolescenţi să fie agresivi?
Unii specialişti evocă „agresivitatea pubertară”, iar alţii criza adolescenţei. Dar mai exact, despre ce tip de agresivitate putem vorbi? Despre violenţa suferită? Despre violenţa comisă? Există cazuri în care subiectul se răneşte pe el însuşi (automutilări, sinucideri), în altele adolescentul provoacă victime prin agresivitatea sa. Sunt aşa-numitele „violenţe personale”.

Multe fenomene îngrijorează: pe de o parte scăderea vârstei celor care comit violenţe (după estimările Direcţiei Centrale de Securitate Publică numărul minorilor anchetaţi cu vârstă mai mică de 13 ani creşte); pe de altă parte o anumită feminizare, ilustrată de exemplul, prin apariţia bandelor de adolescente. Se observă o radicalizare a violenţei peste tot: se poate ucide astăzi pentru aproape orice: o ţigară refuzată, o privire urâtă.
Multor adolescenţi le este greu să distingă azi între ceea ce este permis şi ceea ce este interzis; ei nu mai au o apreciere clară a gravităţii unora dintre faptele lor. În faţa acestei creşteri a delincvenţei juvenile, se ridică unele voci (ale politicienilor), care preconizează scăderea,  de la 13 la 10 ani, a vârstei minime de la care pot fi încarceraţi minorii. Alţii sugerează şi pun în aplicare măsuri de genul „stingerii”, care să nu le mai permită copiilor sub 13 ani să circule noaptea singuri în anumite cartiere.

De ce adolescenţii sunt agresivi ajungând deseori la violenţă şi uneori chiar la crimă? În secolul XIX, criminologii spuneau că există „criminali înnăscuţi” şi că, generalizând, adolescenţii aveau „gustul violului şi al sângelui”. Azi ei nu mai spun acest lucru. Mai pretindeau că de fapt, criminalitatea era o alegere personală, că violenţa se practică aşa cum se practică religia. Această teză este şi astăzi acceptată. Aşadar, suntem responsabili de actele noastre, este vorba de liberul arbitru şi nu de un determinism. Dar care ar fi motivele agresivităţii/violenţei, oare adolescenţii nu sunt violenţi şi pentru că societatea este violentă cu ei? Adolescenţii de azi trăiesc într-o societate mai violentă decât a părinţilor lor. Agresivitatea face parte din viaţa  cotidiană, se aude zilnic despre acte de inechitate şi abuz. La televizor şi în filme vedem bestialitatea prezentată drept distracţie, pentru care plătim. Muzica glorifică ferocitatea, ura şi abuzul. Tinerii expuşi la violenţă socială sunt deprimaţi, anxioşi şi violenţi cu alţii. Aceştia au un risc mai mare de a fi beţivi, drogaţi, copii ai străzii care fug de acasă, sinucigaşi, criminali. Furia şi nestăpânirea lor sunt comportări învăţate de mici în familie, sau de la prieteni. Adolescenţii au tendinţa să devină mai agresivi dacă sunt martori la acte de violenţă. Un tânăr care îşi vede mama abuzată este mai înclinat să vadă violenţa ca un mod de rezolvare a problemelor şi să-i trateze la fel pe alţii. La o astfel de atitudine contribuie şi un temperament agresiv moştenit, impulsivitatea, un coeficient mic de inteligenţă, lipsa de teamă şi tulburările de învăţătură.

Factori care sporesc riscul de comportare violentă pot fi: comportamentul stresant al adulţilor: ostilitate, mânie, izolare, tensiune în familie; violenţa în familie: tinerii nu învaţă de la părinţi cum să se controleze singuri; expunerea la cruzimea din mass-media; victime ale abuzului fizic sau sexual; supraveghere şi discipline deficitare; nivel cultural şi de şcolarizare scăzut; neacceptarea responsabilităţii pentru faptele comise; expunerea recentă la umilire sau respingere; influenţa nefastă a prietenilor agresivi; lipsa prietenilor sau izolarea socială; neputinţa de a-şi exprima afecţiunea, în special la băieţi; asocierea cu găşti sau culte antisociale; violenţa socială din jur – cartier, oraş; accesul la arme albe sau de foc; factori ereditari, deşi rareori lipsa autocontrolului se moşteneşte; lipsa programelor de educaţie pentru sănătate, care să promoveze un stil de viaţă optim;  tulburări psihice, de exemplu  leziuni ale creierului după un traumatism cranian, tulburări de personalitate: depresie, psihoză, manie şi sindrom bipolar.

În psihologie, de-a lungul timpului s-a considerat că agresivitatea are mai multe cauze. Astfel în psihanaliză s-a considerat că există o legătură cauzală între frustrare şi agresiune. Această propunere are două aspecte critice. Unul este că se consideră drept cauză a agresivităţii  frustrarea; şi celălalt că agresivitatea are proprietăţile unei pulsiuni  bazale – fiind o formă de energie care persistă până când obiectivul său este satisfăcut, fiind în acelaşi timp şi o reacţie înnăscută,  foamea sau sexul.
Teoria învăţării sociale propune în schimb că agresivitatea este similară cu orice altă reacţie învăţată. Agresivitatea poate fi învăţată prin observare şi imitaţie şi cu cât este întărită mai des, cu atât probabilitatea ei de apariţie este mai mare.
Unele dintre dovezile care confirmă teoria învăţării sociale vin din cercetarea clasică unde s-a dovedit că agresivitatea, ca orice altă reacţie poate fi învăţată prin imitaţie. Un grup de copii preşcolari care au observat un adult care manifesta diferite forme de agresiune faţă de o păpuşă mare, umflată cu aer au imitat ulterior multe din acţiunile adultului inclusiv pe cele neobişnuite.
Cum să procedezi dacă tânărul este recalcitrant şi agresiv: 
- Fi categoric;
- Discută cu el pe un ton impersonal, neautoritar, arătându-i diferenţa între a fi dur şi a fi curajos;
- Arată-i că ai încredere în el şi că îi vei sprijini efortul de a se schimba;
- Nu-i accepta scuzele prin care încercă să te manipuleze şi să te înşele; Arată-i că se contrazice şi explică-i gravitatea consecinţelor;
- Încurajează-l să-ţi spună de este furios;
- Nu-l insulta;
- Foloseşte umorul: de exemplu „când te înfurii arăţi ca mine”;
- Evaluează care îţi sunt soluţiile;
- Nu tolera să-ţi vorbească urât: de exemplu: Unul din voi trebuie să plece din cameră şi, după ce tensiunea s-a diminuat, puteţi sta jos şi continua discuţia;
- Oferă-i posibilitatea să-şi salveze situaţia printr-o pauză sau compromis.

Agresiunea în adolescenţă îmbracă mai multe forme: verbală, fizică, emoţională.
Atacul poate veni de la o persoană la alta, de la un grup la o persoană sau de la un grup la altul. Tinerii agresivi sunt priviţi ca fiind populari deşi ceilalţi se tem de ei. În ciuda popularităţii de moment, bătăuşii de exemplu sunt lipsiţi de competenţă socială şi, mai târziu, vor suferii în relaţiile intime.
Alte forme de agresiune se manifestă prin: ridiculizarea colegilor, porecle, glume dure, sarcasm, cinism, răspândirea de zvonuri umilitoare, hărţuire sexuală, ameninţări verbale, sau mai grav intimidare sau atac fizic.

Orice am pretinde, nu există violenţă gratuită de neînţeles, care să fie lipsită de intenţie. Prin fapte, aceşti adolescenţi poate vor să ne arate durerea condiţiei lor, caracterul ei insuportabil, lipsa de demnitate a unei societăţi care-i marginalizează.
Adolescenţii nu sunt mai buni decât adulţii; ei pot fi la fel de buni şi la fel de răi ca şi aceştia. Dar ei au mai multe circumstanţe atenuante: în fond “nu poţi fi serios la 17 ani.”
Cristina Enache
consilier psihopedagogic