trimite pe e-mail | tipareste articol | comentarii |
Ochii mei au obosit căutându-te,
Te caută şi nu te găsesc,
Te aşteaptă şi nu vii la mine,
Te privesc şi nu te văd,
Vorbesc cu tine şi nu te aud
Alerg să te prind şi nu te ajung,
Îţi pregătesc mâncarea şi nu mănânci,
Îţi mângâi trupul şi nu îl ating
Eşti lângă mine şi nu te văd,
Te miros dar nu pot să te ating
Aştept telefonul tău să sune şi să te aud:
„-Alo! Mamă, vezi că vin acasă!”
El sună, dar eu sunt surdă,
Vorbele mele zboară cu lacrimile
Şi cad ca frunzele din pom
Dezgolindu-mi sufletul şi iubirea
Până la golire de lacrima divină.
Şi eu totuşi mai sper că ai să vii
Nu pot să mă împac cu durerea,
Nu pot să accept că nu te ating
Nu pot să cred că nu-ţi alint durerile.
Tu, Liana, eşti în mine, eşti cu mine,
Dat totuşi atât de departe
Şi drumul acesta lung ce ne desparte
Tare aş vrea să-l rup în două,
Să ajung mai repede la tine
Să stăm suflet lângă suflet
În razele Soarelui şi în puterea divină
Să ajutăm omenirea, ca aici pe Pământ,
Aşa cum am făcut-o întotdeauna.
Cea mai sărăcă şi îndurerată mamă din lume
Constantina Dumitrescu
2 februarie 2011
Poezia a fost scrisă post-mortem, în memoria Lianei Dumitrescu, deputat din partea etniei macedonene.