Nu eram foarte atentă pe unde treceam cu maşina. Mergeam din Craiova spre sud, în Băileşti, soţul meu conducea, era dimineaţă, când a strigat:

- Mireasa! Mireasa din pădurea Radovanului!
Deci treceam prin Radovan. M-am uitat în stânga şoselei şi, într-adevăr, printre pomii uşor înverziţi am zărit o siluetă albă. Da, era o rochie de mireasă, cu trenă cu tot, ce să mai vorbim, doar că nu i-am putut vedea femeii faţa. S-a pierdut în desiş, mai ales că şi noi am continuat drumul şi n-am mai putut-o urmări.

- Să existe fantome şi noi tocmai să fi zărit una?, a murmurat bărbatu-meu.
Auzisem şi eu povestea cu spectrul miresei care bântuie pădurea Radovanului. Dacă nu e vreun obicei de nuntă potrivit căruia mireasa să umble printr-o pădure în dimineaţa nunţii (era sâmbătă), erau toate şansele să avem de-a face cu o fantomă. Şi chiar dacă s-ar ţine obiceiul de care vorbeam, ne aflam în postul Paştelui, nu se făceau nunţi!

Ajunşi în Băileşti, la socrii mei, al doilea lucru de care i-am întrebat, după „Sunteţi bine, sănătoşi?“ a fost dacă ştiu povestea miresei moarte de la Radovan. O ştiau, şi încă destul de bine. Seceta care a lovit Moldova după război, cred că în vara lui ’46, i-a făcut pe moldovenii disperaţi să se refugieze în alte zone ale ţării, mai puţin vitregite de cataclisme. „Seceta a ucis orice boare de vânt“, spunea Nicolae Labiş într-o poveste adevărată, dar în versuri, „Moartea căprioarei“. Căprioara împuşcată de tatăl poetului n-a devenit însă fantomă, aşa că revin la povestea noastră. Ca-n multe aşezări olteneşti, şi-n Radovan s-a pripăşit o familie din Moldova. Dumnezeu mai ştie câţi oameni făceau parte din ea: să fi fost şi tatăl şi mama, sau doar unul dintre părinţi? În orice caz, sigur era o fată tânără şi nespus de frumoasă. Familia de moldoveni a intrat în slujba unui chiabur din sat, fiindcă respectiva clasă socială încă rezista. La fel şi obiceiul horei de duminică, în centrul comunei. Sigur că toţi băieţii de însurat, ca şi cei care nu urmăreau neapărat să se însoare, puseseră ochii pe tânăra moldoveancă şi căutau să se prindă lângă ea în horă. Până la urmă, l-a ales pe unul dintre ei: harnic, serios, cu intenţii bune şi cu niscaiva pământ, nu ca un chiabur, dar cât să aibă din ce trăi. Cei doi au hotărât nunta, după care ea şi ai ei urmau să încheie socotelile cu stăpânul şi să se mute în casa mirelui.

Chiaburul, care de mult o pândea pe frumoasa lui slujnică, a simţit pământul fugindu-i de sub picioare. O pierdea definitiv! Cu o zi înainte de măritişul fecioarei, cel care-i mai era stăpân pentru câteva ore a trimis-o să deretice într-un loc mai dosit, într-un grajd sau aşa ceva, a intrat după ea şi a violat-o cu sălbăticie. Pe atunci, oamenii, mai ales la ţară, erau atât de îngălaţi, încât chiar şi într-o asemenea situaţie îi atribuiau vina principală femeii, şi nu bărbatului. Sărmana fată a îmbrăcat rochia cea albă, pregătită pentru a doua zi, s-a afundat în pădurea de lângă sat şi s-a spânzurat. De obicei, ăia care nu mor în patul lor bântuie, neputând să-şi găsească liniştea. 

A doua zi am pornit către Craiova. Cât am străbătut pădurea, am mers mai încet şi ne-am uitat atent printre copaci. N-am mai zărit nicio fantomă albă. Normal, mireasa bântuie când şi pe unde vrea ea, nu când vrem noi. Soţul meu a oprit în dreptul unui pâlc de femei. Fuseseră la cules de urzici. Le-a întrebat ce ştiu de mireasă, dacă au văzut-o şi ele. Ţărăncile au început să râdă şi au răspuns aproape în cor:
- Ei, fantomă! A apărut şi pe la televizor mireasa din pădurea noastră, dar cine a văzut-o? Da’ mai vin oameni să fure lemne noaptea din pădure, şi pădurarul nostru a găsit el cum să-l sperie: se îmbracă în rochia de mireasă a muierii lui, că şi-aşa o mâncau moliile. Da’ poate să-i sperie pe ăia din alte comune, că tot Radovanul îl ştie!
Tania, Craiova