Mă urcasem în tren la Târgu-Jiu, veneam la Craiova. Nu sunt foarte mulţi ani de atunci, dar încă existau vagoanele acelea compartimentate, câte opt locuri la clasa a doua. Compartimentul nostru era plin sau aproape plin. Se lăsa seara, dacă-mi aduc aminte bine acest amănunt, călătorii picoteau, erau oameni cu treburi, nu plecau nicidecum în vilegiatură. Conversaţia nu era primul lucru care să-i tenteze, poate din pricină că nu propusese nimeni un subiect captivant. S-a încumetat o femeie ştearsă, cu basma, între două vârste, care, după ce şi-a tot făcut cruci, deşi trenul nu trecea pe lângă nicio biserică, a întrebat persoana din faţa ei sau de lângă ea, dar cu voce suficient de tare spre a-i antrena pe toţi cei de faţă în discuţie, dac-a auzit de sfântul de la Tismana. S-a arătat mirată când a aflat că nu; la fel şi alţi oameni din compartiment când au aflat că există un sfânt pe acest pământ, şi chiar la Tismana.
Femeia era dintr-un sat din Dolj în care i se dusese vestea Sfântului. Şi avea acest sfânt un izvor tămăduitor numai de el ştiut. Apa aceea vindeca orice boală. Bine, dacă-ţi lipseşte o mână sau un ochi, n-o să-ţi crească la loc bând din izvorul Sfântului, dar, în rest, cancer, epilepsie, beteşuguri ale membrelor, ciroză, orice suferinţă îţi dăduse Dumnezeu, Sfântul ţi-o lua.
Evident, discuţia nu s-a oprit aici. Femeia din Dolj îl avea pe ginere-său la pat, îl lovise o maşină sau aşa ceva. Pentru el venise la Tismana să ia un transport de apă chiar din mâna Sfântului. Şi a desfăcut o geantă ponosită: avea în ea vreo cinci peturi, la jumătate de litru.
- Am dat un milion pe sticlă, a explicat ea. Păi ce, în spitale dai mult mai mult la doctori, şi tot nu te fac bine. Am luat să ne ajungă, nu strică dacă ne mai şi rămâne.

Nici nu ştiu dacă Mânăstirea Tismana e de maici sau de călugări sau de ambele. Cert e că Sfântul era mai presus decât locatarii mânăstirii. El trăia într-o peşteră. Mânca ciuperci, zmeură sau rădăcini de pom când nu era sezon de ciuperci sau zmeură. Nu le lua de la supermarket, ci din pădure; banii căpătaţi pe apă îi dona Mânăstirii Tismana pe toţi. El nici nu le ştia valoarea, dar avea încredere că, dacă îţi cere un milion pe sticlă, atât îi dai. De altfel, dacă umblai cu înşelătorii, apa îşi pierdea virtuţile.

După Târgu-Cărbuneşti a apărut pe culoar un copil cerşetor. Îşi târa piciorul. Femeia a vut o idee: să încerce apa pe el. Nu se aştepta neapărat să dea rezultate de la prima înghiţitură. Orişicât. L-a chemat pe copil în compartiment, l-a întrebat de ce suferă, ce-are la picior. N-a spus ceva prea inteligibil, se vedea doar că piciorul îi e întreg, însă înţepenit. L-a pus să bea apă sfinţită şi el s-a conformat. Minune dumnezeiască! După o jumătate de minut, micul cerşetor s-a vindecat. Piciorul beteag îi era perfect sănătos. Lumea din compartiment s-a crucit şi s-a minunat, doar copilul parcă nu se bucura cum era normal să se bucure un tămăduit ca el. Nu se bucura mai deloc. Prinzându-mi expresia neîncrezătoare, femeia cu apa a explicat:
- Acum, dacă e zdravăn, n-o să mai poată să cerşească. Încă nu-şi dă seama ce bine i-a făcut apa tămăduitoare.
În cinci minute, femeia a vândut patru sticle cu apă sfinţită oamenilor din compartiment. Dacă efectul e imediat, ei îi ajungea una. N-a făcut decât să ia înapoi banii pe care-i cheltuise, aşa s-o ajute Dumnezeu!

Nu m-am numărat printre cumpărători. Am ajuns în Craiova, m-a aşteptat soţul la tren şi am luat-o uşor către staţia de autobuz. Pe cine văd eu la un butic din staţie? Femeia cu basma şi copilul vindecat miraculos. Erau împreună. Între timp, cel mic învăţase şi să vorbească. Căutau amândoi, într-o ladă de gunoi care deservea buticul, nişte peturi. Nu aveau decât să le umple cu apă şi să se urce, separat, în alt tren. Femeia investea în biletul de călătorie, ce-i drept. Copilul nu, că redevenea cerşetor şchiop. Dar, Dumnezeule, măcar câteva sticle de suc puteau să bea şi ei din tunul de patru milioane...
Vera, Craiova