Bunica mea dinspre mamă a murit cu patru ani în urmă, la aproape 80 de ani. Rămăsese văduvă de tânără, în împrejurări la care voi ajunge. A trăit singură în casa ei de la ţară, fiindcă unicul ei copil – mama mea – se stabilise la oraş încă din liceu.  

Şi când trăia bunica, şi după ce s-a prăpădit, am mers foarte des, aproape săptămânal, la casa ei, devenită apoi şi a noastră, din acea comună, A., aflată într-o zonă de deal dinspre nordul Olteniei, scăpată necolectivizată. Incredibila întâmplare despre care vorbesc s-a petrecut spre sfârşitul verii trecute. Venisem în A. cu soţul şi cu fiul nostru, Matei. Pe părinţii mei îi lăsaserăm la Craiova, mama nu se simţise prea bine ca să plece la drum, fie şi cu autoturismul.

Prin sat, pustietate, ca de obicei. Când eram eu copil, ţin minte că erau pline uliţele de larma noastră. Nu ştiu ce-or face copiii din A. de nu se arată la faţă – or naviga toată ziua pe net? Matei nu se omoară după jocuri pe computer sau site-uri de socializare. A împlinit de curând 11 ani. Preferă să zburde în natură, chiar dacă o face adesea în lipsă de tovarăşi de joacă. Dintr-o creangă de anin – cred, nu mă prea pricep – taică-său i-a făcut un arc, iar săgeţile i le-a meşterit din nuieluşele altui copac, împletindu-le la vârf nişte sârmă. Matei a anunţat că-n locul în care o cădea săgeata, acolo va planta un pom, în curte. Avea un vlăstar de păr sau de piersic, v-am spus că nu mă prea pricep la pomi când văd doar câte o creangă din ei. A tras copilul cu arcul, săgeata a căzut într-un loc oarecare şi s-a dus în beci să aducă o lopată, numită de localnici şi hârleţ.
- Mami, tati, uite ce-am găsit!

Matei scosese din pământ o cutie. Era mică şi fusese odată frumos colorată, din aceea în care se păstra ceai. Soţul meu a forţat capacul cu o şurubelniţă, că era înţepenit de rugină. Înăuntru era o hârtie veche, împăturită. Când a desfăcut-o, ce să vezi, hârtia aia îngălbenită învelea chiar trei galbeni! Sigur că nu mă credeţi. Nici mie nu mi-a venit să cred, deşi îi aveam în faţa ochilor.

Când ne-am întors la Craiova, i-am cântărit: cam 13 grame bucata. Galbeni cu efigia împăratului Franz Joseph. M-am interesat discret şi am aflat că au 24 de carate şi niciodată deţinerea lor n-a fost interzisă. N-aveam stare dacă nu aflam totul despre acei bani. Eu sunt şi superstiţioasă, sunt convinsă că unele comori pot aduce blestem. Poate ştia mama ceva. M-am dus la ea cu galbenii.

Când i-a văzut, a făcut ochii mari şi s-a luminat la faţă:
- Biata bunică-ta, bietul bunică-tău, dac-ar şti şi ei că i-am găsit, s-ar mai linişti...

Şi mi-a spus mama povestea. Ea avea un an sau doi când s-au petrecut faptele, pe la începutul anilor ’50. Statul comunist confisca averi pe rupte. Îţi dădea în schimbul aurului o sumă derizorie, ce-i drept. Existau galbeni pe care aveai voie să-i posezi, precum ceşti Franz Joseph, însă bunicului meu i-a fost teamă să-i ţină în casă. N-avea încredere în noua putere: azi zicea una, mâine putea să se sucească. Şi a luat hotărârea să îngroape banii. A făcut-o când nevasta lui era plecată la târg sau aşa ceva. Când s-a întors, a plecat el după nişte lemne. Cum bunica mea era într-un grup de muieri, cum li se spune, n-a apucat să-i dezvăluie locul unde îngropase banii. Parcă era vreo grabă? O să-i spună la întoarcere.

Şi de întors, bunicul nu s-a mai întors niciodată. A căzut un buştean pe care se căznea să-l încarce într-o remorcă şi l-a lovit în moalele capului. Cine ar fi putut să ştie ce reper alesese el pentru comoară?
Alina, Vâlcea