trimite pe e-mail | tipareste articol | comentarii |
Sunt olteancă şi sunt studentă-n Bucureşti, acuşi termin facultatea. Pe lângă diploma de licenţă pe care nădăjduiesc din tot sufletul s-o capăt, anii de studiu în capitala ţării mi-au adus deja amintiri de neşters.
Abia împlinisem 20 de ani când l-am cunoscut pe Mihnea. Nimerise la ziua unei colege, ca prieten al fratelui ei. Cu vreo cinci ani mai mare ca mine, însemna altceva decât imberbii mei colegi din cămin, care cunoşteau apogeului luxului când veneau de acasă cu un pachet cu mâncare şi un milion de lei vechi. Cel mult două zile ţinea mirajul bunăstării, iar după ce mâncau pachetul şi beau banii, aşteptau ca pe ghimpi ca încă unul din gaşcă să-şi viziteze părinţii din provincie. Cu Mihnea era altceva: lucra la o firmă producătoare de bunuri care se vindeau chiar şi pe timp de criză, avea garsoniera lui, banii lui, nu mai vorbesc de maturitatea de care da dovadă în toate privinţele. Am dus-o împreună bine şi liniştit, până ce-n viaţa mea a apărut şi Robert. De fapt, şi după aceea am dus-o bine.
Robert era doar cu un an mai mare decât mine. Mai mult l-am agăţat eu pe el decât el pe mine, într-un club. Era mai vesel şi mai nebun ca Mihnea. Cânta la violoncel, făcea parte dintr-o orchestră care uneori avea solicitări, alteori nu, dar se descurcau oamenii până la urmă. Dora, o colegă a mea de cameră, când a auzit că sunt cu doi şi fac tot posibilul să nu afle unul de celălalt, mi-a râs în nas:
- Fată, eu am avut şi câte trei simultan. Întotdeauna le-am spus că trebuie să mă împartă. Dacă le convine, bine, dacă nu, pa, găseşti destui bărbaţi pe lumea asta. Crede-mă, e mai uşor să găseşti bărbaţi decât tertipuri şi minciuni ca să faci un fraier să creadă că eşti doar a lui!
Mie îmi era milă şi de Mihnea, şi de Robert. În plus, doar Robert mă vizita la cămin, şi asta destul de rar. El locuia la părinţi, dar nu era o problemă să merg la domiciliul lui. La mine preferam să vină cât mai rar să nu facă vreo colegă a mea o gafă, să spună ceva de Mihnea. Doar cu telefonul trebuia să fiu atentă dacă se întâmpla să sune unul dintre iubiţii mei când mă aflam cu celălalt. Am fost atentă.
Anul trecut, într-o bună zi, care de fapt era ziua de naştere a firmei care-l avea angajat, Mihnea m-a invitat la petrecerea cu pricina. Numai bine, Robert îmi zisese că-i ocupat în seara aceea. Lume mută şi bine îmbrăcată, un restaurant şic. Spectacol, între altele. A fost un număr de iluzionism, cu participarea entuziastă a colegilor lui Mihnea drept cobai. Când lumea s-a mai liniştit, a venit muzica ambientală. Dar înaintea muzicii au venit cei ce urmau s-o cânte. Între ei, Robert, bineînţeles.
M-a apucat un tremurat cum n-am mai păţit în viaţa mea. Mihnea, care mă ţinea de după umeri, m-a întrebat ce-i cumine. Cam acelaşi lucru a venit şi Robert să mă întrebe de cum au încheiat programul. Credeţi-mă că nu mai ştiu ce-am spus, n-am încercat să neg evidenţa, să caut o strategie. În cap aveam cuvintele colegei Dora, că e greu să găseşti tertipuri. Bineînţeles, Mihnea şi Robert şi-au dat seama imediat că sunt rivali. Şi tot imediat au încetat să mai fie, anunţându-mă fiecare, fără pic de scandal, c-a terminat-o cu mine.
Am băut un pic de nu ştiu ce băutură, altminteri fină, am tras aer în piept şi, după vreo jumătate de oră, m-am simţit despovărată. Nu mai eram lângă Mihnea la masă, nimerisem, nu ştiu cum, în alt cerc. Şi, fie că vă vine să credeţi sau nu, atunci l-am cunoscut pe Toni. E şi acum iubitul meu. Ştie povestea cu Mihnea şi Robert, iar dacă o să mai apară vreunul ca ei, de data asta am să-i spun lui Toni.
Adriana, Craiova